Tu mai erai de aer și eu te respiram ca un copac prea chinuit sub pod, Îți cunoșteam parfumul fără chip, cu piele și cu oase, știam mirosul ce mă locuia ca un schelet, și mă acoperea c-o epidermă fericită Fusesem fericit fără să știu un șarpe nevăzut ce năpârleam pielița vieții noastre translucidă ca …

Citește articolul complet pe România literară →