​Dupa mult timp, pasii m-au purtat din nou spre Arena Jiul. Aceiasi pasi care, cu ani in urma, erau mici si purtati de mana tatalui meu. Inainte de primul fluier, am privit de cateva ori spre cer, cu certitudinea ca taticul e acolo, sus, sa ma vada, si mi-am inceput treaba. M-au incercat emotii mari, fluturi in stomac si o nostalgie greu de descris.

​Din postura de observator, am privit …

Citește articolul complet pe Ziarul Vaii Jiului →