Am avut privilegiul (și norocul, la urma urmelor) de a-l „adopta” pe Mihail Grămescu drept mentor al meu, încă de la începutul anilor ’80, când îmi făceam intrarea ca autor în fandomul românesc.
Habar n-aveam încă, dar urma să aflu curând că sefeul e privit cu un oarecare dispreț de către mulți dintre „reprezentanții de frunte ai marii literaturi”, cum se autointitulau cu mândrie. Dânșii nu se sfiau, la ocazii oficiale ori la acelea unde doar adorau să se audă vorbind, să-i nege orice virtute, inclusiv (ori mai ales) pe aceea de-a avea vreo legătură, măcar de rudenie, cu fantasticul. După cum nu s-au sfiit, când vremurile sau alții mai descuiați i-au tras de mânecă, să-și încerce puterile în science-fiction, fie cu texte declarate ca atare (sub sloganul „să vă arăt eu cum se face”) fie
