De Ziua Copilului, îmi amintesc de bunica paternă și de casa în care am învățat bunătatea

Era micuță. Avea voce dulce și caldă. Nu știa să țipe. Nu știa să certe. Chinul vieții nu a inrăit-o, cum face cu cei mai mulți, ci a facut-o un fel de înger întrupat. Mergea sprijinindu-se intr-un băț. Avea mereu o fustă încrețită pe un elastic și bluză cu nasturi în față. Întotdeauna cernite. Colțurile broboadei îi erau mereu ude de lacrimi, căci cu ele își ștergea ochii. Locuia intr-o casă sărăcăcioasă, conform standardelor de acum, cu podele goale, cu ferestre mici împărțite în ochiuri mărunte, cu o plită pe care era mereu un ceaun și o oală. Eu mă intorc cu gândul la casuța ei ca la cel mai frumos și bogat loc de pe pământ.