Nu știu de unde să încep atunci când îmi amintesc verile nesfârșite ale copilăriei mele, petrecute la Zimnicea, între lunca Dunării și colbul străzilor pline cu pruni, zarzări și corcoduși. Icoana acestui trecut a fost bunica mea din partea mamei, Elena Voicu, o femeie specială. Cu timpul, a început să uite, la început date calendaristice importante, cuvinte și amintiri comune. Apoi, chiar pe cei pe care îi iubea cel mai mult. În această poveste, cel mai important lucru este dragostea. O fată care are grijă de o mamă care nu o mai recunoaște înseamnă luptă dură pentru demnitate și pentru memorie.

Citește articolul complet pe Libertatea →