„Poate că multe dintre absurdităţile noastre, dar şi tragedia noastră pleacă de la propria neputință originară de a ne gândi finitudinea: simţim «în inima noastră» nesfârşirea şi recurgem la credinţe şi coregrafii la limita absurdului, spre a ne autoconvinge că am fi astfel şi în realitate, în pofida tuturor dovezilor contrare că – mari şi …

Citește articolul complet pe România literară →