Abu stătea în fața cupolei de sticlă unde mica plantă de Arabidopsis își întindea firavele brațe verzi spre neonul de deasupra. Era o imagine care îl fascina și îl speria deopotrivă. Verdele, atât de diferit, era atât de obraznic în schimbarea lui, încât părea o greșeală a naturii, un accident cromatic într-un univers care jurase să fie monocrom. Se întrebă dacă planta simțea și ea greutatea tavanului sau dacă, în complexitatea ei biologică, se mulțumea doar cu iluzia de soare oferită de lămpi.
— Nu te mai uita la ea ca la un inamic, Abu, îi zise Dumitru, apărând din umbra coridorului ca o fantomă a rațiunii, privindu-l de parcă ar fi știut ce gândește.
Bărbatul arăta mai obosit ca niciodată. Halatul lui, cândva de un alb
