Comparațiile pe care sufletul meu le face sunt cumpătate sau nesăbuite, după smerenia sau trufia care mă bântuie, dar, în orice caz, sofisticate. Ba uneori sunt prea grăbite să țină echilibrul, țopăie într-un picior și atunci le numesc metafore. Trupul meu nu poate simți în metafore, el are nevoie de primul element al comparației, fără …

Citește articolul complet pe România literară →