Era micuță. Avea voce dulce și caldă. Nu știa să țipe. Nu știa să certe. Chinul vieții nu a inrăit-o, cum face cu cei mai mulți, ci a facut-o un fel de înger întrupat. Mergea sprijinindu-se intr-un băț. Avea mereu o fustă încrețită pe un elastic și bluză cu nasturi în față. Întotdeauna cernite. Colțurile broboadei îi erau mereu ude de lacrimi, căci cu ele își ștergea ochii. Locuia intr-o casă sărăcăcioasă, conform standardelor de acum, cu podele goale, cu ferestre mici împărțite în ochiuri mărunte, cu o plită pe care era mereu un ceaun și o oală. Eu mă intorc cu gândul la casuța ei ca la cel mai frumos și bogat loc de pe pământ.

Citește articolul complet pe Republica →