Marcu urca alene pe potecă. Se sprijinea în toiag oprindu-se din când în când să privească și să asculte freamătul frunzelor. Câinele, care-i luase urma la prima ieșire în pădure, îl însoțea de atunci de câte ori se depărta de ceilalți să poată asculta tăcerea. Urca printre molizi și pini uriași până la izvorul de …

Citește articolul complet pe România literară →