21:45, te gândești, 21:45…
Limbile ceasului se mișcă foarte încet, învăluite în lungi spirale luminoase de vapori și totuși îți arunci privirea tot mai des în direcția lui.
Vrei să ignori vocile, zgomotele, foșnetele.
Din când în când, te miști cu grijă și încerci să-ți dai seama dacă strânsoarea din jurul încheieturilor a slăbit, dacă poți face și altceva în afară de a-ți muta capul dintr-o parte în alta. Gura îți este închisă ferm, maxilarele blocate de o fâșie capricioasă de vapori verzui, asemănătoare cu cele care însoțesc mișcarea limbilor ceasului – și nici măcar nu contează ce oră este, tot ce contează e timpul în sine, pentru că el se constituie în singura legătură cu ceea ce erai înainte de a se întâmpla toate astea, înainte ca această realitate