Astăzi, când peste lume s-a așternut tăcerea adâncă a celor șaizeci și nouă de ani de când George Bacovia a decis să lase plumbul pământesc pentru a se contopi cu tăcerea albă și absolută a veșniciei, suntem chemați să ne aplecăm frunțile sub ploaia amintirii, acolo unde umbra celui mai melancolic călător prin amurgurile violete continuă să ne șoptească, dintr-o singurătate sfântă, că poezia nu este altceva decât plânsul materiei care tânjește după lumină.

Citește articolul complet pe Jurnalul Național →